Am observat că oamenii consideră ralația ca fiind cei 2 oameni care o compun.Nimic mai fals.Relația mea cu șeful meu(ca să extrapolez) nu e nicidecum eu+șeful.Ar fi absurd.Și eu,și el avem atât de multe lucruri care NU NE SÂNT COMUNE.Deci relația e mai degrabă acel ceva ce ne e COMUN.La care fiecare contribuie constant,sau nu...
Relațiile au începuturi,sfârșituri,nivele.Nivele de care de cele mai multe ori nu sântem conștienți.Majoritatea se văd supra-apreciativ sau sub-apreciativ raportat la nivelul la care-și percep relația,și aici la cea de cuplu mă refer.
Trebuie să înțelegem că trebuie timp să construiești,să dezvolți,dar mai întâi sa-ți asumi o relație,AȘA CUM ESTE EA...Altfel,construim,sau nu plecând de la premise greșite și asta are consecințe directe asupra vieții noastre.
Este aproape matematic ceea ce ni se întâmplă zilnic,dar cu toate astea mă frapează sa observ cât de intrigați sânt unii de parca altcineva în locul lor le-ar conduce viața.Să nu uităm că sântem ceea ce am facut din noi,iar cel de lângă noi(de cele mai multe ori)este ceea ce a devenit trăind lânga noi.
Ar fi de precizat că trebuie mai degrabă sa ne întrebăm zilnic ce am făcut pentru relația noastră,ce trebuie făcut în comun ca acel ceva să fie locul plăcut în care să trăim,decât să așteptăm(inutil) ca Zîna Măseluță să-și pogoare duhul asupra noastră.Am ajuns să ne placă sa trăim ușor și să avem. Să avem lucruri,bucurii,oportunități.Dar mai puțini înțeleg că ele trebuie dobândite.Și păstrate.Și mai ales...meritate.
Deci: “Cuiusvis hominis est errare, nullius nisi insipientis in errare perseverare”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu